Avangardistul perpetuu (2)

Noutatea poeziei pe care o propunea Marin Mincu va deveni evidentã pentru toate vocile criticii de întîmpinare pe mãsurã ce, în paralel cu elaborarea unei teorii coerente despre text ºi textualizare, autorul se detaºeazã tot mai mult de poncifele neomodernismului, fiind omologat, cu mai multã sau mai puþinã îndreptãþire, drept „poet textualist”, iar sentimentul captivitãþii în zonele cele mai puþin defriºate ale limbajului sfârºeºte prin a crea conºtiinþa unei noi subordonãri, pe care, pornind de la o sugestie a lui Simone Weil am numit-o obsesie textualã. Gânditoarea francezã considera cã a trãi obsesivul înseamnã a suferi o necesitate atât de înrobitoare, încât „sã nu lase puncte de întrerupere, sã þinã la infinit” , astfel cã „obsesivã este (...) orice subordonare la ilimitat”. Actul textualizãrii presupune acea „eliberare de cosmic” despre care vorbea unul din comentatorii italieni ai autoarei (Alessandro Dal Lago), dar presupune, în acelaºi timp, o servitute încã ºi mai înrobitoare, încãtuºarea „imaginaþiei textuale” de propriul sãu ilimitat, dependenþa scriiturii de propria ei ilimitare, în care sunt conþinute toate virtualitãþile limbajului. Astfel scrierea  se dovedeºte mai redutabilã, infinit mai greu destructibilã decât realul, aºa cã subiectul uman îºi mai descoperã o datã precaritatea ºi lipsa de libertate în tentativa lui eºuatã de a perfora labirintul lumii inscripþionate. Iar sentimentul legat de aceastã „balansare obositã ºi autocompãtimire dezabuzatã a imaginaþiei” – numit de Simone Weil obsesie – se converteºte acum în obsesie textualã. Ea presupune o stare de servitute absolutã ºi se asociazã adeseori cu figurile imaginarului demonic despre care vorbea Northrop Frye ºi care fac transparentã dependenþa totalã a subiectului uman de o instanþã exterioarã. Ele contureazã – aºa cum arãta criticul canadian – o lume a coºmarului ºi a þapului ispãºitor, unde fiinþa omeneascã se aflã sub tutela unei divinitãþi necruþãtoare. Aici „maºinãria sorþii” e pusã în miºcare de un grup de zei, îndepãrtaþi ºi nevãzuþi, a cãror libertate ºi plãcere sunt ironice, deoarece exclud omul, înjosindu-l ºi oprimându-l. La nivelul ego-ului textual, în asociaþie cu imaginarul demonic, obsesia textualã genereazã pharmakos-ul, „animalul de sacrificiu care trebuie ucis pentru a fi consolidate mecanismele nemiloase ale puterii”. Traduse în limbajul fantasticii textuale, imaginile „demonice” se metamorfozeazã în reprezentãri ale instanþei ce guverneazã actul textualizãrii, iar pharmakos-ul ajunge sã se confunde cu imaginea scriptorului dezabuzat, captiv (o captivitate ce exclude orice tentativã de evaziune) în reþelele propriului sãu produs textual.

Imaginea acestui scrib «captiv» sau «neputincios» ,  devorat de propria lui grafie, se face simþitã ºi în poezia lui Marin Mincu, mai ales odatã cu volumul Proba de gimnasticã, unde emitentul de scriiturã dobândeºte facies-ul bufonului scriptural, iar producerea textului devine o pantomimã burlescã: «Din nou ordin la baionetã ne repezim împungem/pluton atenþie de voie/alarma a încetat/aruncãm harnaºamentul ne dezbrãcãm iese soarele/ce bine sã simþi arsura razelor pe piele/mai ales când eºti mort când dulce începi/sã te descompui sub acþiunea stahanovistã a viermilor/mã culc lângã un trup e cald/carnea lui mã respirã tandru/închid ochii nu mai respir/uit unde sunt/hârtia foºneºte întoarsã»(probã de mobilizare). Aici asistãm la multiplicarea personajului textual, semn al demistificãrii ironice, în timp ce «proba textului» capãtã aspectul agon-ului parodic, pe parcursul cãruia se desfãºoarã sarabanda ipostazelor degradate ale virilitãþii eroice. Avem de a face cu procesiuni de marionete umanoide, al cãror exces de vestimentaþie, provenind din repertoarul belicosului derizoriu ºi enunþat sub forma listei enumerative, nu mai disimuleazã, ci, dimpotrivã, accentueazã, în linia spectacularului exhibiþionist, vidul de forþã: «chemaþi deodatã la o stare de alarmã-surprizã/ne echipãm într-o clipã cu costume de luptãtori/catarame epoleþi mãºti de gaze pãturi cauciucate//gamele raniþe corturi avem agheuri carabine/gloanþe cuþite etc». Parada simulacrelor culmineazã prin parodierea «morþii violente», indicând trecerea lumii în fantomaticul scriiturii, de vreme ce moartea e o figurare a actului poetic care produce fantasma realitãþii, adicã ficþiunea. Asimilatã astfel unui «ritual de sacrificiu», producþia textualã presupune prezenþa victimei, a pharmakos-ului, dar ºi a sacrificatorului, care în proba de mobilizare îmbracã ipostaza monstrului zoomorf, multiplicat, la rândul lui, în jocul de oglinzi pe care îl implicã spectacolul textualizãrii, exacerbându-i-se astfel pânã la paroxism lipsa de autenticitate, spectralitatea ce-l face izomorf cu materia evanescentã a semnificãrii: «mãrºãluim cu ochii scoºi din orbite/fugim în poante pe un câmp minat/un ordin abstract ne culcãm fulgerãtor/pe burtã pe spate înainte înapoi/vine asupra noastrã inamicul/o sã tragem/o turmã de patrupede se apropie-n goanã/peste puþin ne va cãlca în copite». În asociaþie cu emblemele virilitãþii degenerate, aceastã ceremonie grotescã de sacrificiu se integreazã într-o viziune care nu se mai cantoneazã exclusiv asupra vacuitãþii semnificatului, pe care o reveleazã trecerea lumii în text (cãci «hârtia foºneºte întoarsã») ºi trimite nu spre reversul scris al realului, ci spre reversul textului însuºi. Astfel încât adevãratul obiect al parodiei este nu scrierea ca atare, ci iluzia autonimicirii care genereazã actul trasãrii de «dâre», utopia «ieºirii din text», dorinþa de a recupera non-inscripþionabilul primordial. Iar conºtiinþa indestructibilitãþii spaþiului scris face transparentã necesitatea necruþãtoare a textului ºi dã naºtere obsesiei textuale.
    
Din acest moment, contestaþia lui Marin Mincu se radicalizeazã, apropiindu-se tot mai mult, în litera dacã nu ºi în spiritul ei, de autenticismul ultimei promoþii poetice. Acum cheia de boltã necesarã pentru înþelegerea unui demers ilustrat la cotele lui cele mai înalte în ciclul romanesc Intermezzo este acela de autenticitate a scriiturii, care se naºte din dorinþa unei autenticitãþi absolute, peste care se suprapune conºtiinþa minciunii absolute a textului sau cu alte cuvinte,  conºtiinþa „textualã“ a producãtorului de scriiturã, care se va autodepotenþa pe mãsurã ce descoperã condiþionãrile  ce decurg din impactul cu   limbajul, codul poetic ºi legile textului iar „criza subiectului” va conduce (aºa cum se întâmpla pe plan filosofic în gândirea lui Heidegger) la o reelaborare a noþiunii de autenticitate. Dupã cum se ºtie, în Sein und Zeit autenticitatea îi era atribuitã individului care „se opune existãrii inautentice în lumea lui man. În timp ce bârfa lui «se» cel inautentic vorbeºte despre orice, fãrã sã aibã un raport direct cu nimic, autenticitatea «nu lasã sã i se impunã vreo predisponiblitate, previziune, precogniþie» (elemente ce constituie precomprehensiunea) «de cãtre întâmplare sau de cãtre ideile comune», ci se înstãpâneºte pe lucrul însuºi; aceastã înstãpânire – dat fiind cã lucrul în Sein und Zeit este întotdeauna instrument – e posibilã numai întrucât lucrul este angajat într-un proiect hotãrât ºi ales de cãtre Dasein” , iar acesta  „îºi apropriazã lucrul (…) numai întrucât se apropriazã pe sine însuºi, adicã întrucât e autentic”. În  elaborãrile de mai târziu ale filosofului însã „distincþia dintre autenticitate ºi inautenticitate nu mai trece prin lãuntrul individului existent, ci e un fapt ce priveºte fiinþa însãºi ºi structurile ei fundamentale. Inautenticitatea este ne-adevãrul care în chip necesar însoþeºte ºi întemeieazã adevãrul ca aperturã. Cã Dasein-ul se afla deja-dintotdeauna, în chip originar, în inautenticitate (cum spunea Sein und Zeit) înseamnã, pentru perspectiva ontologicã de dupã aceea, cã adevãrul se iveºte ºi se deschide întotdeauna, numai, într-un orizont de non-adevãr, de epoche, de suspendare si ascundere”. În aceastã luminã „autenticitatea în scriiturã”, teoretizatã de Marin Mincu odatã cu postulatul unui eu textualizant supra-individual, devine de fapt autenticitate a scriiturii, nu mai aparþine individului empiric, ci fiinþei care se scrie, devenind posibilã numai într-un orizont al inautenticului, al „minciunii scripturale” a textului, care e vid de orice semnificaþie. Iar scrierea îºi motiveaza acum dimensiunile de act existenþial major, „textualizarea” care este esenþialmente o „tehnologie”, o „manipulare” de semne, pe care omul le manipuleazã fiind totodatã manipulat de ele, devine astfel într-un fel sinonimul stãrii pe care Heidegger o numeºte Ge-Stell, când survenirea fiinþei devine posibilã. Iar autenticitatea scriiturii e în legãturã tocmai cu o asemenea „survenire”: fiinþa, adevãrul, autenticitatea sunt date virtual în actul textualizãrii (al scrierii responsabile, ontologic angajate) care produce astfel o paradoxalã „minciunã adevãratã”, adicã minciuna ca virtualitate a adevãrului.

Acest patos al autenticitãþii superlative îºi face simþitã prezenþa în poezia lui Marin Mincu mai ales începând cu volumul Am visat cã visez cã sunt înger, în care autorul, renunþând la toate convenþiile „poeziei” (inclusiv la poemul constituit din versuri), încearcã sã þintuiascã explozia jetului scriptural sub forma unor fragmente de „prozã”, unde absenþa semnelor de punctuaþie ºi a segmentãrii textului în enunþuri vrea sã evoce tocmai ideea unei „curgeri” necontenite a scriiturii. Scrierea, la rândul ei, capãtã (ca în anumite pagini din Intermezzo) atribute evident falice, devine penetrantã, iar actul inscripþionãrii e asimilat unei operaþiuni de „gravare” care se exercitã asupra þesutului viu pentru a face sã þâºneascã la suprafaþã, dupã principiul unei torenþialitãþi hemoragice, magmele clocotitoare ale vitalului. Asimilat corpurilor tãioase, calumusul  nu mai este acum  decât un instrument de supliciu care încearcã sã spargã, sã pãtrundã, sã penetreze, în concordanþã perfectã cu „falismul” spre care aspirã actul inscripþionãrii. Aceastã miºcare va fi însã pe jumãtate amortizatã de forþele de rezistenþã ale suprafeþei, care conþine ceva indestructibil, apare ca o crustã de o duritate extremã ce protejeazã „mãduvele”, „esenþele”, astfel încât supliciul se transformã în simulacru, traiectoria instrumentului de inscripþionat devine ºovãielnicã, ezitantã, polarizatã vectorial între patosul hiperbolic al penetrãrii ºi efectele „rãului de adâncime”, ea producând „tatuaje” ce traduc tocmai o asemenea dialecticã a profunzimii ºi suprafeþei, dar traduc mai ales (la un alt nivel de semnificaþii) tocmai mixtura de adevãr ºi minciunã implicatã în actul inscripþionãrii, devenind „autenticitate a scriiturii”, care implicã elaborarea „falsului scriptural” simultan cu denunþarea lipsei sale de adevãr: „eu scriu greu scurmând adânc cu ciobul în carnea proprie dar sunt un iov negat cãci tãietura nu e îndeajuns de dureroasã e doar la limita de sus a pielii nu am încã destul curaj sã tai în carnea vie pânã la os pânã-n mãduva sângerie a osului meu alb sunt doar un ticãlos de scrib nevolnic înfricoºat de moarte de faþa mea cea mai ascunsã pe care nici nu vreau s-o cunosc nu fac decât sã mã exorcizez într-o descriere ce mã falsificã livrându-mã neîntreg mãrturisirii ce coace mârºãvia în gându-mi negândit pândit de carne e un pãcat mai mare decât crima sã nu pot vorbi în libertate despre mine”.